Negru.
Negru în încăpere și negru în gânduri și poate niște negru în sufletul meu.
Negru este și lanțul cu care îmi sunt prinse mâinile la spate. Sunt lipită de un stâlp de metal și e rece totul e rece și rece e și respirația mea în întunericul din încăpere.
Și e liniște.
Shht. Niciun sunet. Nicio mișcare.
Negrul din gând e despre zgomotul de după liniște și despre el care va veni și-mi va zdrobi până și negrul din suflet și îl va arunca și mă va lăsa cu nimic. Fără negru. Cu nimic.
Se aude ușa. Nicio lumină.
Se aud pași. Nicio respirație.
Se oprește în fața mea.
Știu că e acolo, îi simt prezența și mă zbat să desfac lanțul și să mă dezlipesc de stâlp, dar…
…să fug unde?
Se apropie mai mult și închid ochii, negrul din mintea mea sugrumă negrul din încăpere și aștept. Aștept să îmi smulgă inima, să-l aud zdrobind-o, să îmi imaginez cum pleacă.
Își duce degetele prin părul meu și mi-l dă după ureche și încerc să nu mă mișc. Apoi își lipește buricele de buza mea de jos. Și apoi nimic.
1
2
3
secunde trec și o lumină îmi trece prin ochii închiși și spulberă tot negrul ăla din jur. Nu am țipat, nu m-am mișcat și nu am deschis ochii. Nu încă.
Se apropie iar, mai mult și mai mult, până îi simt respirația în urechea mea, apoi pe obraz, apoi exact deasupra nasului. Se mișcă și buzele lui le ating pe ale mele.
Mă dau înapoi, dar mă lovesc de stâlpul rece și mă doare. Dar nu mă doare creștetul, mă dor buzele și mă doare negrul din mintea mea, e confuz și se zbate, se zvârcolește în toată lumina aia.
Simt din nou două buze peste ale mele, dar mă tachinează; nu se proptesc, mi le aleargă pe ale mele, se joacă printr-un câmp de lumină și fug repede până să le prind.
Deschid ochii. E un haos de alb și de clipiri nenumărate și până să mă pot învăța cu noua realitate mă lovesc de două bucăți de infinit misterios.
Mă uit în negru, dar nu în negrul din mine, ci în negrul din ochii lui.
nothingwithoutlove.wordpress.com 